Evaluează-ţi dragostea

Uneori este destul de greu să vezi dacă sentimentele tale reprezintă dragostea adevărată şi din acest motiv există mai multe căi de testare a lor. În cartea sa I Married You, Walter Trobisch propune câteva teste. Din punctul meu de vedere sunt interesante, să ne evaluăm.  (Imagine preluata de pe http://www.hopa.ro)

1. 1. Testul comuniunii. Puteţi să împărtăşiţi unul cu celălalt toate lucrurile? Vrei să-l faci pe partener fericit, sau vrei să obţii tu fericire?
2. 2. Testul puterii. Îţi oferă dragostea ta energie, vitalitate, putere creatoare? Sau te sleieşte de putere?
3. 3. Testul respectului. Vă respectaţi unul pe celălalt? Eşti mândru de partenerul tău?
4. 4. Testul obiceiurilor. Vă iubiţi doar unul pe celălalt sau dragostea voastră mai este însoţită şi de plăcerea de a fi împreună, de capacitatea de acceptare reciprocă, împreună cu toate obiceiurile şi slăbiciunile.
5. Testul disputelor. Vă puteţi ierta unul pe altul? Puteţi renunţa în favoarea celuilalt? Capacitatea de reconciliere după o dispută serioasă trebuie testată înainte de căsătorie.
6. Testul timpului. Nu te căsători înainte de a trece o vară şi o iarnă de când îl cunoşti pe partenerul tău. A trecut cu bine dragostea voastră testul unei veri şi al unei ierni? A-ţi avut suficient de mult timp pentru a vă cunoaşte bine?
7. Testul separării. Simţi-ţi o bucurie neobişnuită când sunteţi împreună? Vă doare despărţirea?
8. Testul dăruirii. Dragostea şi căsătoria înseamnă a dări partenerului, nu a încerca să obţii ceva. Iubeşti atât de mult încât poţi dărui? Eşti capabil să te dăruieşti pe tine însuţi? Este sacrificiul de sine o calitate constantă şi evidentă în viaţa ta?
9. Testul maturizării. Cunoaşte dragostea voastră o creştere dinamică? Se maturizează? Se dezvoltă caracteristicile dragostei creştine?

10.  Testul sexual. Vă bucuraţi mereu unul de celălalt chiar fără să fie nevoie de apropiere fizică?

Zece întrebări, fiecare valorează cate un punct. La sfârşitul acestui test, ce notă ai luat???

Interviu cu un fost comunist

                                                 

 Zilele trecute, imediat după câştigarea la mustaţă a alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu, am avut ocazia să vorbesc despre acest subiect cu un bătrân penticostal. Acesta-un mare simpatizant al socialismului, eu-un mare susţinător al principiilor democratice. După ce am ascultat un elogiu de câteva minute la adresa comunismului şi, bineînţeles, al PSD-ului (urmaşul de drept al acestuia), am încercat să anihilez argumentele acestuia, prezentând marile erori ale acestui sistem socialist.

             Nu mică mi-a fost mirarea când, de-a dreptul stupefiat, bătrânul nostru nu ştia că partidul al cărui membru fusese (cât de bine se împăca condiţia de membru al partidului comunist cu cea de membru al comunităţii creştine, nu ştiu), promova un sistem de viaţă ateist. Aducându-i dovezi clare ale prigonirii creştinismului, acesta îmi răspunde „n-au fost destul de înţelepţi”, iar apoi îmi dă un exemplu din viaţa personală în care, chemat fiind să dea socoteală pentru credinţa ce-o poartă, acesta o scaldă prin tot felul de subterfugii şi elogieri la adresa comunismului, în final alegându-se doar cu suspendarea carnetului de membru al partidului. De menţionat este faptul că aceasta a fost singura pedeapsă ce a îndurat-o pe parcursul unei întregi vieţi petrecute în era comunistă. Necontenind, însă, cu dovezi ce-mi susţineau poziţia, acesta capitulează (ce-i drept, pe jumătate) răspunzând:„acestea au fost cazuri izolate”, bineînţeles tot a unor creştini ce nu erau destul de înţelepţi pentru a-şi salva pielea apelând la metode mai puţin ortodoxe.

            Văzând că subiectul ateismului nu-mi dă sorţ de izbândă, am condus discuţia pe alte făgaşuri: colectivizarea. Şi acum, din răsputeri  mă străduiam a-i explica cum ţăranii noştri fusesera privaţi de agonia de-o viaţă, cum îşi petrecură ani buni din viaţă prin închisori, iar cum alţii chiar muriseră, refuzând a alege cruda soartă a socialismului în care  omul era deposedat de drepturi şi de agonisirea de-o viaţă. Dar…nicio şansă. Din nou ţăranii erau cei vinovaţi de neascultare faţă de principiile proprietăţilor comune ale comunismului.

            Runda a treia. Acum încercam să-i explic că pentru un creştin autentic era imposibil a-şi făuri un viitor sub ideologia marxist-leninistă, şi condimentez discuţia cu exemple de amândoi cunoscute, despre credincioşi ce, din cauza credinţei, erau prigoniţi, primeau salarii mai mici, iar alteori erau purtaţi de la un loc de muncă la altul. Aceştia nemaiputând suporta, au ales drumul diasporei. Dar din nou bătrânul nu era de acord cu mine;  în opinia dumnealui aceştia reprezentau acea categorie socială cărora „nu le-a plăcut lucrul şi disciplina.”

            Mă simţeam învins, dar nu din pricina lipsei argumentelor, ci datorită îndârzeniei cu care acest partizan al comunismului îşi susţinea apartenenţa şi simpatia faţă de ceea ce a fost odată „republica socialistă română”. Tot ceea ce puteam spune sau dovedi erau, în opinia acestuia,  „nişte falsuri ce au drept scop manipularea noii generaţii”. Am capitulat, dar nu ca un învins, ci ca unul care conştientiza că acest tip de om este irecuperabil. Ce folos a mai aminti de procesele de reeducare din Suceava, Piteşti sau Gherla; de lagărele de muncă în care şi-au pierdut viaţa mii de oameni, sau de închisorile cum e cea de la Sighet în care au fost epuraţi deţinuţi politici şi personalităţi de bază ale României? Ce folos a mai aminti de libertatea religioasă, dreptul la închinare şi la un lăcaş de cult, de credincioşii, preoţii şi păstorii ce şi-au petrecut ani buni din viaţă în închisorile reci în care comuniştii educau şi reeducau pe toată lumea? Acestea erau amănunte ce nu meritau a fi luate în calcul….

            În final, mi-am dat seama că ceea ce nu au reuşit să realizeze miliţienii  în centre de „formare”, a reuşit partidul să inoculeze prin ideologia instaurării proprietăţii comune, în care fiecare om avea de toate şi toţi vor fi egali.                          

            Închei prin a declara că cel mai sărac om este cel care nu-şi cunoaşte istoria, şi cu atât mai mult cea pe care el însuşi o trăieşte.

Cuvânt pentru vizitatori

În ultimele luni, evenimentele importante din viaţa mea şi absenţa internetului, au făcut ca activitatea mea blogosferică să fie puternic caracterizată de inactivitate. În săptămânile care urmează promit să mă revanşez semnalând câteva evenimente importante din viaţă şi comunitate. Pe curândJ

Cea mai eficientă metodă de evanghelizare

Înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul Isus îşi mandatează ucenicii cu cea mai înălţătoare însărcinare: aceea de a vesti Evanghelia în toată lumea. La aproape 2000 de ani de atunci, acest mandat ce vizează întreaga omenire este la fel de valabil si astăzi, deoarece este lesne de observat că o mare parte a lumii încă nu este creştină.

 Un alt motiv pentru care ar trebui să tratăm într-un mod mai serios misionarismul şi evanghelizarea este creşterea, îngrijorător de mare, a numărului islamicilor în Europa, ce sufocă şi înghit slabul creştinism occidental.

            Evanghelizare înseamnă a împărtăşi vestea bună a salvării oamenilor păcătoşi, şi din fericire nu ducem lipsă de metode prin care să facem acest lucru: de la activităţi sociale la activităţi recreative de la scenete şi pantonime la „oficialele” chemări de la amvon. Şi totuşi, în ciuda inventivităţii şi a relevanţei de care bisericile evanghelice se bucură rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor.

            Personal, cred că în evanghelizare ne-a scăpat un principiu foarte important şi anume, exemplul personal. De cele mai multe ori noi le cerem oamenilor să facă lucruri pe care noi înşine nu le facem, le spunem să creadă în lucruri în care noi de mult nu mai credem, şi le cerem să aibă bucurie şi elan spiritual în timp ce noi suntem definiţi de amărăciune, apatie şi indiferenţă. Dacă vom citi în cronicile istoriei, vom vedea că extrem de mulţi păgâni s-au convertit în timpul prigoanelor doar văzând exemplul de dedicare al creştinilor ce erau gata să moară pentru crezul lor. Alţi păgâni, cerând să-L vadă pe Hristos, erau invitaţi să petreacă câteva zile cu un creştin pentru „a-L vedea” în cuvintele, comportamentul şi atitudinea acestuia.

            Continui să cred că doar schimbarea noastră reală va determina schimbarea oamenilor necredincioşi, că exemplul personal este poate singura metodă de evanghelizare ce nu s-a învechit, ce este la fel de relevantă şi cu siguranţă cea mai eficace metodă de evanghelizare.

 Sfântul Francisc de Assisi le-a poruncit ucenicilor săi să propovăduiască Evanghelia în toată lumea, iar acolo unde mai este nevoie să folosească şi cuvintele. Subscriu cu toată convingerea la afirmaţia lui Francisc, convins fiind că doar chemarea la o viaţă impresionantă, viaţă pe care noi deja o practicăm, va determina omul necredincios sa se schimbe.

Înainte de toate sfântul apostol Pavel le-a cerut oamenilor să calce pe urmele lui, cu siguranţa că vor ajunge în cer. A putut să facă această afirmaţie deoarece la rândul său el a călcat pe urmele lui Hristos. Oare noi putem face acest lucru???

Marele câştig al patimilor Sale

              Atunci când vorbim despre patimile lui Hristos, într-un mod automat gândul nostru se îndreaptă asupra morţii prin răstignire, moarte odioasă practicată de soldaţii romani. Frederic Farar spune despre această moarte că „aduce tot ceea ce durerea şi suferinţa morţii pot cuprinde sub semnul groazei şi a odiosului”. Aşadar, după ce ne împrospătăm imaginea patimilor lui Hristos, gândul ni se îndreaptă asupra scopului Acestuia atunci când a ales drumul Calvarului de bună voie.

               De ce a fost necesară atâta suferinţă? Sau care sunt câştigurile morţii lui Hristos? Sunt doar câteva din întrebările legitime ce se nasc în mintea noastră.

            Cred că marele câştig al patimilor Sale este direct legat de biruinţa Lui asupra morţii. „Atunci când Hristos a murit, moartea a murit împreună cu El”(John Behr); „când Hristos a fost îngropat, moartea a fost îngropată împreună cu El”(Dumitru Stăniloaie); iar atunci când a înviat, ne-a dăruit şi nouă ceea ce a dobândit murind în locul nostru pe cruce, şi anume: puterea de a învinge moartea, lucru pe care nu ni-l puteam însuşi niciodată prin propriile noastre forţe.

            Marele câştig al patimilor Sale reprezintă pentru noi, creştinii, putinţa de a spune NU păcatului şi morţii aduse de acesta. Dacă până acum eram „morţi în greşelile şi păcatele noastre”, acum „am fost aduşi la viaţă împreună cu Hristos” (Efeseni 2:1,5). Şi fiindcă ni s-a făcut o favoare atât de mare, un har nespus, în preajma sărbătorilor patimilor Domnului, cred că mai mult ca oricând ar trebui să manifestăm un reverenţios sentiment de recunoştinţă şi mulţumire faţă de efortul inexprimabil pe care Hristos L-a făcut pentru noi.

Doamne ajută!

Devenind ceea ce Dumnezeu a gândit sa fim

Una dintre cele mai mari frustrări pe care le experimentăm este determinată de diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce am putea fi. Fiecare dintre noi cunoaşte acel sentiment, ce ne spune că am putea realiza mai mult. Însă, datorită ignoranţei şi confortului ce ne caracterizează (într-o măsură mai mare sau mai mică), de cele mai multe ori nu o facem. Acest sentiment ne urmăreşte atât în plan profesional cât şi spiritual afectând atât relaţia umană cât şi cea divină.

Cred că un aspect important ce contribuie la creşterea diferenţei dintre ceea ce suntem şi ceea ce am putea fi este determinat de acele lucruri mărunte şi nesemnificative pe care le înfăptuim în fiecare zi. Probabil că lucrurile care ne răpesc cel mai mult timp le considerăm fără importanţă, socotind că odată cu trecerea  timpului acestea se vor corecta singure. De fapt, ele nu devin altceva decât trăsături de caracter ce vor schimba pentru totdeauna destinul vieţilor noastre, deoarece tot ceea ce facem în această viaţă (chiar şi cele mai mici lucruri), are ecou în eternitate. Biblia afirmă că „vulpile mici strică via în floare”, dorind să ne transmită că acele detalii cărora nu le acordăm importanţă ajung să ne degradeze aşa de mult, încât devin un mod de viaţă.

Apoi diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce am putea fi este definită de modul în care noi ne vedem în ochii lui Dumnezeu.
            A şti că nu suntem nişte primate superioare, rodul evoluţiei a milioane de ani nu este de ajuns. Noi trebuie să ştim că ocupăm un loc important în planul lui Dumnezeu, că suntem produsul viziunii Acestuia, rezultatul a ceea ce Domnul a prevăzut acum mult timp în dreptul fiecăruia dintre noi. Rick Warren spunea „Ai fost făcut de Dumnezeu si pentru Dumnezeu. Şi până nu înţelegi asta, viaţa ta nu va avea sens.”  Asta înseamnă că pentru fiecare dintre noi Dumnezeu are un scop bine definit, iar „ceea ce am putea fi” este determinat de modul în care noi suntem conştienţi de chemarea şi planul lui Dumnezeu şi de modul în care răspundem acestora.

Toţi suntem căutătorii propriilor identităţi, însă, pentru a afla cu adevărat cine suntem, trebuie să fim consecvenţi în a ajunge ceea ce Dumnezeu a hotărât să fim.  După cum spunea Andy Stanley „Fiecare ajunge undeva în viaţă, însă doar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu ating scopul pregătit de Acesta, scop ce are cel mai important ţel, acela de a-L glorifica pe Dumnezeu. “

A deveni ceea ce Dumnezeu a hotărât să fim este singurul mijloc prin care ne putem găsi liniştea, pacea şi satisfacţia, atât cea  spirituală, cât şi cea profesională.

Siguranta fariseilor

 

            Una dintre temele de bază ale Evangheliei după Ioan este originea divină a omului Isus, conceptul mesianic este extrem de accentuat iar prezenţa din abundenţă a  sintagmei „Fiul lui Dumnezeu” şi intimului termen „tată”(ce apare de peste o sută de ori) vin să întărească faptul că Isus este Dumnezeu.

Peste tot în Evanghelia după Ioan, Isus este preocupat să prezinte relaţia strânsă dintre El şi Tatăl. Apropiindu-se de sfârşitul lucrării Sale pe pământ, parcă pentru a mări mai mult enigma asupra propriei persoane, Isus face următoarea afirmaţie, deosebit de surprinzătoare pentru farisei. Capitolul 8, versetul 21: Isus le-a mai spus: “Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta, şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.”

Această afirmaţie surprinde două adevăruri:

 1. Este un timp în care nu o să Mă mai găsiţi („Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru”)

 2. Este un loc unde voi nu puteţi veni („acolo unde merg Eu, voi nu puteţi veni”). De ce nu-L vor găsi? De ce nu vor putea merge unde se află Isus? „Datorită păcatului vostru”.

Următoarea întrebare ce se naşte este care era păcatul fariseilor? Aşa cum îl prezintă toate evangheliile, acesta era refuzul de a crede în Isus şi de a-L urma.

Însă ce m-a şocat pe mine, personal, este siguranţa fariseilor prezentată in versetul 22 „Atunci Iudeii au zis: “Doar n-o avea de gând să se omoare, de zice: “Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni!”. Prin această declaraţie, fariseii trădează o siguranţă spirituală ce depăşeşte orice urmă de modestie . Cu alte cuvinte, în concepţia fariseilor exista un singur loc în care erau siguri că nu pot ajunge, şi anume iadul.

În timp ce Isus declară că vor muri în păcat, fiind astfel despărţiţi de El, aceştia se întreabă dacă nu cumva cauza despărţirii lor de Domnul este sinuciderea Acestuia, punându-i astfel pe ei în imposibilitatea de a-L mai întâlni.

Este trist cum Dumnezeu îi avertizează şi azi pe oameni de sfârşitul lor iminent, dar siguranţa dată de funcţia ce o exercită îi împiedică să se gândească la viaţa veşnică. Astăzi, ca şi atunci, Dumnezeu continuă să avertizeze că statutul religios, politic sau social nu te privează de posibilitatea de a muri veşnic în ochii lui Dumnezeu.

Comentariu Deuteronom

 

 

 

 

 

                                                                                  A apărut comentariul exegetic pe Deuteronomul, de P.C. Craigie. Volumul de limbă engleză face parte din seria NICOT(New Internantional Commentary on the Old Testament), fiind unul dintre puţinele comentarii exegetice din limba română.

Comentariul este binevenit deoarece acoperă un gol imens în cărţile de referinţă pe Vechiul Testament. Este o carte dedicată pastorilor, teologilor şi studenţilor fiind de un real ajutor tuturor celor ce vor să pătrundă în miezul esenţei legii mozaice.

Volumul este publicat de Editura Logos la preţul de 74.99 lei, studenţii ITP beneficiază de o reducere de 25%.

În concluzie redau câteva cuvinte ale autorului despre acest volum: „Deuteronomul este o carte despre o comunitate care se pregăteşte pentru o viaţă nouă, necazurile şi pustiul au rămas în urmă; Ţara Promisă se întinde înaintea sa.”

Arheologia Bibliei

                                                                  

 

 

 

 

 

 

 

 

Pentru o înţelegere cât mai corectă şi mai profundă a textului biblic este imperios necesar să se cunoască contextul social, politic şi religios al mediului în care cuvintele Sfintelor Scripturi au fost rostite. „Arheologia Bibliei” este  de un real ajutor pentru toţi cei ce vor să descopere aceste sensuri.

Această carte vine în ajutorul tuturor celor ce îşi propun o înţelegere mai adâncă a textului biblic, oferind informaţii bogate despre mediul în care personajele biblice şi-au desfăşurat activitatea. 

Autorul este profesorul James K. Hoffmeier, cunoscut egiptolog evanghelic.

Acest manual este publicat de editura „Casa Cărţii”, din Oradea, şi poate fi achiziţionată la preţul de 65.00 Ron. Pentru studenţii ITP, obişnuita reducere de 30%.

Istoricul primei Biserici Penticostale din Baia Mare – Biserica “Smirna”

Gala Galaction: „Cine nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil

care nu şi-a cunoscut părinţii.”

 

Cel mai bătrân membru al bisericii „Smirna” este unul dintre cei trei prezbiteri actuali aflaţi in fruntea bisericii, şi anume fratele Ruszkal Pavel. Acesta s-a născut la data de 6 Mai 1936 în Baia Mare, s-a botezat la vârsta de 19 ani şi a frecventat întreaga sa viaţă această biserică.

Îşi aduce aminte cum la vârsta de 12 ani primul penticostal şi-a stabilit locuinţa la câteva străzi de el, şi cum în anul 1948 s-a făcut prima adunare de creştini penticostali în casa acestuia. Acest frate era originar din Baia Mare, doar că imediat după război fusese deportat în judeţul Satu Mare, împreuna cu alţii, pentru a popula un sat nemţesc pe care germanii îl părăsiseră.

Câţiva ani a stat în acest sat, timp în care L-a cunoscut pe Dumnezeu şi s-a convertit. Atunci când nemţii şi-au revendicat locuinţele, acest frate, împreună cu întreaga sa familie, a fost nevoit să se reîntoarcă acasă, acum ca un frate penticostal.

În 1948, fratele Augustin Bujor era singurul om penticostal din Baia Mare. In luna iulie a acestui an a început să organizeze primele seri de rugăciune la el acasă. Dumnezeu lucra, ca si astazi, într-un mod miraculos, aşa că, in curând, membrii ai familiei şi alţi prieteni ai casei Domnului au încheiat legământ cu Dumnezeu. Primii botezaţi (în ordine cronologica), au fost: Bujor Afimie, mama fratelui Gusti, Babici Gheorghe, Bujor Ariton, Bujor Ion, Ruszkal Aurica, Lupşa Avram (frate care a trăit 104 ani), Pintea Dumitrean, Pop Ion şi Libotean Niculae.

Adunarea fraţilor a continuat să se facă la acest frate Gusti până în anul 1965. Biserica se bucura de prosperitate, aşa că la numai doi ani după înfiinţare, in anul 1950, se întocmeşte primul comitet din care făceau parte următorii: Bujor Augustin- conducător de adunare, Roman Ion- secretar, Bujor Ariton- casier, Dumitrean Pintea şi Libotean Niculae- cenzori.

Pastorul bisericii era Latiş Gavril- primul pastor al judeţului Maramureş. De menţionat este faptul că acest pastor îşi desfăşura activitatea în biserica noastră, unde era şi membru, insa, datorita faptului că era singurul pastor din zonă, lipsea mult din biserică.

Fiindcă biserica creştea, şi fratele Latiş nu-şi putea împlini bine slujba, fiind pastor a mai multor biserici, în anul 1956 fratele Augustin Bujor este ordinat ca păstor local, şi va păstorii biserica până în 1978.

Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, iar biserica creştea tot mai mult, aşa că în anul 1965, casa fratelui Augustin nemaifiind încăpătoare, s-a înfiinţat prima casă de rugăciune de pe strada Herja, nr 23, care va avea să adăpostească fraţii până în anul 2000.

În acelaşi an au loc schimbări importante în conducerea bisericii, acestea făcându-se sub privirea atentă a fratelui Bochean Pavel – preşedintele cultului Penticostal in vremea aceea. Mare parte a comitetului este înlocuit, iar ca şi conducător de adunare, propus de fratele Bochean, este numit fratele Ruszkal Pavel, care va avea să ocupe această funcţie până în 1989.

Anul 1968 este, de asemenea, un an marcat de schimbări: au loc noi alegeri, iar ca diacon este ales fratele Ion Libotean. În acelaşi an, se desprinde prima biserică, biserica „Maranata”, care avea să devină pentru mulţi ani de aici încolo cea mai mare şi importantă biserică din Baia Mare. Precizez faptul că a fost una dintre cele mai mari biserici penticostale construite în regimul comunist, iar pentru aprobarea construcţiei au avut loc întâlniri cu prim-secretarul de stat al partidului.

Înainte de a se desprinde „Maranata”, biserica iniţială număra circa 270 de membrii. Odată cu desprinderea bisericii „Maranata”, a început şi decăderea bisericii noastre. În următorii ani s-au mai desprins două biserici, Baia Sprie şi Firiza, iar în anul 1978, în urma unui scandal, fratele Gusti Bujor, împreună cu familia şi câţiva enoriaşi, au părăsit biserica şi cultul. Au revenit la vechea casă părintească (care se afla la doar o stradă de biserica veche), unde au continuat întâlnirile până în anul 2003, când fiul acestuia a cerut acceptarea în cult şi în biserică.

În urma acestei ultimi rupturi, biserica locală număra 90 de membrii adulţi. Această perioadă a fost cea mai grea şi cea mai slabă din istoria bisericii; în această perioadă Biserica a fost păstorită de doi pastori, Pop Ion din Negreni şi Rusu Cornel din Fodora, amândoi păstori de sector.

Lucrurile au început să se îmbunătăţească odată cu preluarea frâielor de fratele Todoran, noi slujitori au fost puşi în slujbă, iar demararea unui proiect pentru construirea unui case de adunare i-a motivat şi i-a unit mai mult pe fraţi.

În prezent, biserica se bucură din nou de prosperitate, la ora actuală numără aproximativ 200 de membrii şi se bucură de un nou spaţiu de rugăciune, care nădăjduim că în acest an va fi finalizat. Actualmente, adunările se fac la demisolul noii clădiri, unde Domnul lucrează cu mare putere. Biserica este păstorită de fratele Todoran Grigore, care ocupă mai mult o funcţie onorifică. La nivel local, biserica este păstorită de prezbiterii Ruszkal Pavel, Bujor Ioan şi Hozan Liviu, acesta din urma fiind şi conducătorul bisericii.